Bărbaţii sunt mai conservatori (na, că am spus-o)

  Există bărbaţi ezitanţi?

E o categorie ciudată care apare mai târziu şi pare că atunci se produce o completă răsturnare de situaţie în mentalul lor, în gestică, în abordarea unei relaţii noi.

Bărbaţii, se spune că sunt mai captivaţi de hazard decât ele. Au o logică a plecării la timp înainte de a interveni rutina, plecare fie „fizică” sau una strict erotică. Lejeritatea cu care se avântă în aceste ecuaţii însă scade pe parcurs, urmând ca la un moment dat să se oprească brusc şi să apară întrebări defensive.

„Am întâlnit o persoană de excepţie. Are tot ce-ţi doreşti”, am auzit în repetate rânduri.

„Şi?”

„Nu pot”

Te încrunţi şi cauţi o explicaţie. „A, nu te place.” „Ba da!”. Te încrunţi şi mai mult „Şi atunci? Nu înţeleg”. „Mi-e teamă”. Rămâi absolut interzis. Tocmai pentru că îl ştii, un cutreirător asiduu în viaţă, un om de risc, unul care le schimba săptămânal

„Nu am încredere că va merge”

Ei na, de abicei ăsta este un răspuns al unei femei de până în 35 de ani. Este un pardox. Ezitările femeielor scad cu creşterea, ale bărbaţilor sunt exact pe invers.

De unde vine teama asta la un bărbat de vârstă medie? Probabil că era acolo dintotdeauna. Probabil că bărbaţii sunt mult mai conservatori în esenţă dar disimulează asta din cauze strict antropologice. Tradiţia ne-a determinat să părem mereu altfel decât în realitate, în schimb femeia a fost lovită direct sub centură prin conservatorismul impus prin regulă. Deşi poate că ea este cea lejeră în realitatea simţurilor.  Şi atunci nu este adevărat binomul care spune că prima dată o femeie fixează un bărbat şi nu invers.

Noi suntem mai rudimentari, privind doar cochilii. În timp ce melcul din interior ne analizează fiecare pas făcut. Avem vreo soluţie atunci?

Catolicii au găsit-o.  Restul rămânem prizonierii propriului mit.

De ce ne iubesc femeile

  Femeia nu ne iubeşte decât atunci când i-ai schimbat sensul de mers.  Ea niciodată nu schimbă deciziile de una singură ci doar în momentul impactului. Este punctul în care ochii ei văd săgeţile şi apoi se închid pentru a pune pasul înspre acea direcţie. Asumarea vitală.

Pentru că noi nu  avem acea idee a cursivităţii pe care o au ele. Noi suntem doar repere.  Noi aducem femeilor puncte de inflexiune sau intersecţii. Mă refer aici la bărbaţi, nu la toate desinenţele care poartă generic acest nume. Desinenţele care apar doar în parcursul unei femei sunt cărate o perioadă pe traseu după care sunt expulzate ca pe o povară.

Bărbaţii aşadar,  apar ca nişte indicatoare de circulaţie în mijlocul unui parcurs al ei. Funcţie de puterea pe care o emană vor oferi un nou traseu. Şi de aici rezultă labirintul unei vieţi pentru femeie. Care la final se va termina funcţie de cel ales.

Totul depinde de momentul în care femeia întâlneşte frontul de undă. Dacă e prea devreme îl va ocoli, dacă e prea târziu nu mai are efect. Decât frustrare.

Dar atunci când îl întâlneşte, femeia se îndrăgosteşte. Nu are cum să nu iubească o schimbare de sens şi cu atât mai mult dacă e vorba de schimbarea sensului ei ales iniţial chiar dacă pe parcurs a întâlnit desinenţe sau nu.

Labirintul este povestea iubirii.