Păienjeniş (II)

„Ştii, Amalia, eu am fost îndrăgostită odată. Aveam 20 de ani şi am fost la Graz într-o excursie plătită de fima care susţinea şi şcoala financiar”

„Frederick?” Întrebă Amalia

„Nu, în fine Frederick e în board-ul firmei. Dar nu asta e povestea. Am fost la Graz o lună. Acolo s-a întâmplat. Într-o seară de iunie la terasa „Amadeus”. Acolo mergeam seara pentru că era o trupă de jazz cred că din State. Negrii. Dar cântau splendid, te simţeai în Manhattan. Ai fost?”

Amalia zâmbi trist. Şi dădu din cap, apoi se aşeză pe coate.

„Nu, doamnă. Dar am visat totul.”

„Lasă că nu e timpul pierdut. Deci la Amadeus. A apărut el. Ron. Ron Davis. America. Corespondent la Washington Post. Tipul înalt, şaten, geacă kaki, un pic neras, jeanşi drepţi pe el, un t-shirt, şi acum îl reţin – „’m not older but I’m smarter. S-a aşezat lângă mine” Da. Eram singură la masă, restul erau ocupate. A, imaginează-ţi eu, genul fetei de pesnion, crescut după etichetă de un tată fost bancher falit, dar marchiz ca titlu şi de o mamă obtuză. Rusoaică, apopo, cică descendentă a Romanovilor dar a nu stiu câta spiţă. Deci eu, genul de rochiţă cu guleraş, ieftină, pantofi simpli. Ce mai, pieptănatp cu cătrare pe stânga. Uite cum eşti tu. Vai cât semănâm, prietena mea dragă. Da, Ron s-a uitat mai mult la concert, eu doar la el. Vrei să-ţi spun ceva? Când m-a privit odată cu ochii ăia veriz, dominatori m-am…cum să spun. M-am excitat. Eu care nu ştiam cum se face asta. Cum se întâmplă asta la o femeie” Şi Anette înce să râdă.

„Apoi, tipul s-a întors brusc spre mine şi mi-a spus. Ron! Eu, m-am fâstâcit toată, se duse dracu toată eticheta şi protocolul pe care îl învăţasem acasă. I-am spus, atât. Eu, sunt Anna von Gottingen. La care el,  s-a ridicat, a făcut aşa o plecăciune teatrala. Baronesă? Şi a început să râdă. Habar n-aveam că el se amuza de fapt. Iar eu, plină de fală, am vrut să accentuez dar am ţipat penibil. Marchiză. O, drace, a fost penibil. El a zâmbit din nou, s-a aşezat. Şi am început să conversăm”. Anette se opri.

Seara apoi cei doi s-au plimbat prin Graz şi după trei ore a condus-o la hotel.

„Şi, ştii draga mea care a fost chestia cea mai grozavă. M-ar fi putut avea chiar atunci în noaptea aia. Aşteptam invitaţia, strategia, normal că m-aş fi eschivat dar nu, în nici un caz nu l-aş fi refuzat! Îl voiam, când povestea el despre America, despre Nwe York, eu aveam în cap numai fantezii cu el. Îmi imaginam cum o să fie. Mă paralizase efectiv” Din nou, Anette se opri. Aprinse o nouă ţigară. Lăsă capul în jos.

„Şi când v-aţi pus-o?” întrebă Amalia.

Anette ridică mirată fruntea.

„Hm, o lună am fost împreună. Plimbări, concerte, muzică, dans. Şi totul se termina la mine la hotel în faţă. Apoi a venit şi seara cea mare. M-a invitat la el. A fost divin. Avea o vioară, mi-a cântat. Îmi gătise, tu..Era superb acolo unde stâtea în chirie. Am băut şi ne-am îmbătat amândoi. Apoi, apoi…dimineaţă a plecat!”

„Dar cum a fost?”

Anette se uită din nou nelămurită.

„ce să fie? Nimic. Amalia  Efectiv nimic. Nu am făcut amor. Dar am murit când a plecat. Mi-a trimis după trei luni un mesaj. Avea pe cineva în America de care era îndrăgostit. L-am urât şi atunci m-am dus la Frederick. Mă plăcea oricum şi mă ceruse de soţie. Frederick nu e şi nu a fost niciodată un om rău sau un tip urât. Dimpotriva, elegant, corect. Un domn, Ron doar un golan. Dar ce golan. Ştii că am furat tramvaie, ne-am căţărat prin copaci, am spart un chioşc cu iaurturi, am furat biciclete, am intrat pe furiş la Ritz la un dineu oficial şi ne-am dat amândoi jurnalişti. Ce poveste într-o lună. O povestea pe care nu am mai întâlnit-o de atunci niciodată. Frederic e cu capul pe umeri”, oftă Anette.

Se ridică, se uită în bar. Plecaseră cei doi întârizaţi.

Păienjeniş – Vol II.

“Te iubesc cum nu am iubit nici soarele pe care l-am văzut prima dată la două săptămâni de viaţă, te văd lângă mine, cum nu cred că nici mama nu avea acea încărcătură pozitivă, te plâng în sufletul meu mai mult decât pe orice vers gol scris în viaţă. Tu nu poţi fi o carte, un personaj, tu eşti nucleul meu, esti, adolescenţa, tinereţea mea şi îmbătrânirea mea. Eşti poate cea mai ascunsă dorinţă de an nou, cea mai căutată jucărie din pantoful de moş Nicolae, cel mai plăcut imn al unei ţări care nu există pe hartă, eşti cea mai aşteptată ploaie de meteoriţi, esti cometa pe care o aşteptăm de milenii. Da….”

Raul îi făcu un semn, vru să o întrerupă. O vedea cu lacrimi.

“Trebuie să plec, Amalia.”

Ea îl ţinea strâns de mână.

“Am încercat noaptea trecută, să te sărbătoresc, pe plan spiritual, aşa cum se cuvine cuiva care îşi aniversează plecarea dintr-un peisaj de basm şi intrarea în altul, poate la fel de invidiat. Frumuseţea mea cu acei ochi, începe să aibă acea privire… Începe să plece din adolescenţă, din tinereţe şi se îndreaptă spre maturitate… Sper că, aşa cum am simţit şi eu, să priceapă că niciodată în decursul unei existenţe nu se poate întâlni un moment mai egal prin semnificaţiile sale, ca acesta”, spuse Amalia, strângânu-i degetele cu disperare.

Raul oftă, se uită la ceas, la cei de lângă. Era stânjenit. Vorbise cu doctoral Andreeşti, dar acesta întârzâia să apară.

“Raul, fără tine… mă simt singură. Cu tine în gand, în suflet, dar… fără tine… Şi-n astfel de momente, inevitabila călătorie a dorului de tine începe într-o cavalcadă ale cărei ropote au darul să mă rupă de preocupările prezentului concret şi să mă transporte în raiul lumii doar bănuite, în Condora… Astăzi iar am fost cu mine, la mine, în Condora. Te văd, te simt, simt menghina delicată a bărbăţiei tale, a corpului tău când mă domină, a prezenţei tale permanente în mental, în inima mea, a însăşi triadei pe care o aşteptam de-o viaţă… Acastă delicată şi binecuvântată menghină este mai convingătoare decât chemarea vorbelor, dar aş vrea să simt acum şi mereu şi când simt că simt, fulguirea amorului cu tine, a zâmbetului tău dăruit şi dăruitor de atâta bucurie…”

Raul nu mai rezistă, se smulse din mâna ei şi ieşi pe hol. Auzi doar izbucnirea în plâns. Afară era Andreeşti, avea o privire abătută. Îi făcu un semn să vină spre cabinet. Raul intră. Se aşeză şi tăcea vinovat.

“Ce ţi-am spus eu ţie acum cinci luni? Că totul va fi în zadar. Amalia era demult o victimă. Aici era în siguranţă. Nu m-ai crezut. Mai mult, te-ai îndrăgostit de ea. Şi ce ai făcut. Ai ruinat-o. Greşeala e a mea, că am crezut că se mai poate. Raul, Amalia e aici de treispezece ani. Nu puteai să apari tu ca un miracol! Ce ai făcut cinci luni? Nimic util. Uite-o cum e. Nu poţi vindeca schizofrenia. Omul ăsta a trăit în realităţi diferite ca şi Mircea Deleanu. Of!”

“Îmi pare rău, sincer, îmi pare rău… îmi pare rău… Ce pot face? Ce pot face!”

“Nimic. Ce să faci? Să îţi iei odată lucrurile lui Mircea şi să pleci!”

Raul părăsi sanatoriul plângând. Clădirea rece, cu gard înalt din fier forjat rămăsese în urmă. Acolo o cunoscuse pe Amalia în urmă cu cinci luni. Crezuse că o poate vindeca. Mutilând mutilarea… Dar a fost un eşec, chiar de la regia cu plicurile.

Urcă în maşină şi îşi puse capul pe volan. “Nu poţi schimba destine. Fiecare este produsul propriei percepţii”. De ce oare se hazardase să o scoată pe Amalia din acest areal. Din cauza lui Mircea?

Păienjeniş, Vol al II-lea. partea a II-a (fragment)

Tanija în lucru

care să fie coperta…

Schiţe privind coperta romanului „Tanija” sau cum şi-a vândut Faust sufletul oamenilor

 

Tanija – primele confesiuni ale unei foste colaboratoare a Securităţii

 

Povestea unui debut

MARTIE – 2010
Al.Th. Ionescu: A(l)titudini culturale
Alba Iulia – Revista Gând Românesc şi
colaboratori ai săi
(Palatul Eparhial, 10 martie)

Dă clic pentru a accesa martie.pdf

Liviu Popescu s-a născut în Râmnicu Vâlcea în data
de 29 martie 1976.
În perioada 1997–2002, este student al Universităţii
Bucureşti, Facultatea de Inginerie cu predare în limbi străine –
engleză.
Între 2002 şi 2008, lucrează ca inginer hidroconstrucţii
montaj la două hidrocentrale pe râul Olt.
În 2008-2009 este director al departamentului ştiri, la
televiziunea locală V.T.V, iar în 2009 este corespondent special
AGERPRES al judeţului Vâlcea şi jurnalist editor la cotidianul
Curierul de Râmnic. Este realizator de emisiuni de dezbatere
social-politice la televiziunea V.T.V.
Ca activităţi …extra, mai bine zis culturale, în martie 2010,
la Curtea de Argeş, în cadrul întâlnirii Clubului Iubitorilor de
Cultură condus de academicianul Gheorghe Păun, are loc debutul
literar cu romanul Universul ca teatru, Editura Lumina, Drobeta
Turnu Severin. Cu ocazia lansării acestei cărţi în cadrul festiv de
la Curtea de Argeş, a primit medalia cu chipul Domnitorului
Neagoe Basarab.

pag 74
Continuă să furnizeze date şi reportaje tematice în pagina
de reportaje AGERPRES, fără însă a abandona frumoasa meserie
a scrisului, având gata de tipar un volum de poezie emoţională,
Toamna cu frunze întregi, precum şi romanul Păienjeniş. Are în
pregătire un alt volum de versuri, Lumea gâzelor & Co, şi un
album de reportaje, Vâlcea – 99 de minuni, o prezentere turistică
în reportaje a judeţului. Colaborează la Dilema, Revista 22,
Academia Caţavencu.
Este membru fondator al Filialei Vâlcea a Sindicatului
Jurnaliştilor „Mediasind”, are schimburi de experienţă cu
Agenţia de presă maghiară MTI.
„Stăpâneşte” bine limbile engleză şi franceză, iar la
capitolul pasiuni putem menţiona: literatură, politologie, istorie,
geografie, sociologie şi …Delta Dunării.

dupa…

Universul ca Teatru – premiul de excelenta – Junimea Literara – (Iasi 2013)

De ce naufragiaţii mor singuri

De multe ori sunt naufragiaţi clasici, cu bărbi, uscaţi de atâta aşteptare, cu ochii pierduţi în orbite, cu mâinile arse de atâtea focuri făcute pe ţărm, zgâriate de cremene, cu atâtea sticle trimise spre mare.

Se poate să ajungă la un moment dat acea corabie. Undeva la orizont se văd pânzele velierului. Naufragiatul este fericit, coboară de pe stânci, face un foc mare, ştie că în maxim o zi va pleca şi va fi din nou acasă, va urca pe o punte. Va simţi că exită un mâine

Dimineaţa velierul este aproape de ţărm. Se trimite o barcă. Ajunge la mal. Şi ciudat. Nemotivat, naufragiatul ezită „Dacă se usucă aceşti copaci după ce plec, dacă animalele de pe insulă vor suferi prin îndepărtarea  mea, dacă nu voi mai avea confortul…”

Nu urcă în barcă, merge înapoi pe plajă, se aşează şi pune capul pe genunchi.

Barca pleacă şi probabil şi velierul.

Păienjeniş Vol II (fragment)

2.

Pepino. Era cel mai simpatic din grup. Student la actorie în anul doi. Din Câmpulung Moldovenesc. El venise cu decupătura din ziarul german. Aşa a aflat de Havel. Pepino ştia cele mai multe bancuri cu securişti şi Ceauşescu. Dar ştia să le joace. Pepino era sufletul petrecerilor. Bea mult dar nu se îmbăta. Marius Pepino era cel care le făcea rost de bilete la cinematecă. Un tip scund, grăsuţ cu ochi vii.
„Flavius, pe cuvânt că tu semeni cu Eastwood. Acum când eşti neras. Parcă ai fi personajul ăla din Hang him High. Băi, tu ai omorî toate femeile din Grozveşti dacă ai avea un pic de lipsă aşa de principialitate”
„E, lasă, că nu oi fi chiar eu uşă de biserică!”
„Nu eşti, dar nu ţi se pare că stai cam mult cu Nely. Nu că ar fi fată rea, dar o vezi altfel decât la tocăniţă acasă şi crescând copii? Zău dacă aş suporta o astfel de femeie. O iubeşti?”
„Pepe, Nely e fată de treabă. Şi nu e chiar aşa de îngălată pe cum o crezi tu.”
„Era de zece ori mai faină Lara. Ce dracu ai avut cu aia de împărţit nu ştiu. Şi acum plânge şi suspină tânără domniţă.”
Joni era colegul de cameră. Joni era tot din Vâlcea, de prin Horezu. Era un copil timid dar foarte de treabă. Nu se băga în discuţiile politice, dar era cel care avea veşnic la el bani de împrumut. Joni Lazăr nu fuma, nu consuma alcool, era mereu cu cămăşa curată, călcată. Părinţii lui Joni erau ciobani din Vaideeni.
Maşină frână brusc. Flavius se uită la cei de lângă el. Era deja ora trei noaptea când ajunseră la sediul securităţii. Coborâră ei înainte, apoi Visarion şi îl aşteptară şi pe el.
Cel roşcat îl prinse de umăr şi îl luă forţat spre intrare.
„Sper că nu ai de gând să faci vreo prostie. Oricum civilii care intră aici, ies după ani buni, dacă mai ies. Aşa că să te văd civilizat, da, am pretenţii de la cei care citesc presă străină”, râse el zgomotos.
Pepino murise la cutremur. Se nimerise pe stradă la ora aia chiar pe Moşilor unde căzuse blocul cu șapte etaje. Vestea i-a dat-o Rareş.
Se deschise uşa de fier şi urcară pe scările murdare, cu un linoleum dispus în romb. Mirosea a tutun peste tot şi a mucegai. Pe holuri erau acele lămpi cu grilaje dispuse pe mijlocul tavanului. Peretii albi, dar zugrăviţi cu maro până la jumătate. O linişte apăsătoare. Urcară un etaj, apoi coborâră alte două, o luară la stânga, dreapta, din nou dreapta. Se auzea bâzitul lămpilor de pe tavan. Din nou dreapta. Un drum care nu se mai termina parcă. În cele din urmă ajunseră în faţa unei uşi. Nu scria pe ea decât un număr – 11. Visarion deschise. Acolo era o antecameră pătrată cu două cuiere de lemn şi cu bănci pe fiecare parte. Bănci de lemn cu spătar. Visarion făcu un semn celor doi să se ducă într-un colţ cu Flavius, iar el deschise o altă uşă.
Nely. Flavius dechise ochii atunci spriat. Oare ce va face biata fata. Dar mama? De taică-so nu-şi făcea griji, nu prea se înţelegeau. De fapt niciodată nu au avut o relaţie apropiată. Doar îi dădea bani pentru orice. I se părea că vede în el un tip fals, ipocrit. Un tip fără expresie. Un om 2D cum îi mai spunea el. Un anonim care era mai mult plecat. Nu-i plăcea că la şcoală avea „priveligiul” de a fi tratat altfel din cauza poziţiei pe care o avea „ăl bătrân”. Un activist important al oraşului. Se bucurase că totuşi mama păstrase numele ei şi i-l lăsase şi lui tot la fel.
Flavius nu avea bunici, nu avea rude din partea ei din păcate. Suferea vara când toţi plecau la ţară iar el nu avea unde.
Uşa se deschise, reveni Visarion şi le făcu un semn celor doi. Îl ridicară şi o luară şi ei pe acealşi culoar îngust de nici un metru, care pornea din spatele uşii. Dar nu mult, după cinci metrii se opriră. Se deschise o uşă. Şi intrară. O lumină obositoare şi miriosul de tutun. Se opriră toţi într-un fel de ungher al camerei.
„Adu-l aici!” auzi Flavius.
Îl împinseră spre mijlocul camerei… Nu vedea nimic, decât lumina oribitoare dintr-o veioză de birou.
„Sunteţi liberi. El rămâne aici.”
Cei trei plecară cu un să trăiţi scurt.
Flavius rămase în picioare într-o peşteră, dar o peşteră unde lumina nu era izbăvitoare. După cinci minute începu să distingă în spatele veiozei ceva lăptos, ca un chip uman, sursa de unde venea fumul de ţigară. Trecură mai bine de 20 de minute, iar din faţă nu se auzea nimic. Decât respiraţie grea şi în rest tăcerea.
După o jumătate de oră cel din faţa lui tuşi scurt. Dar atât. Flavius nu ştia ce să facă. Simţea că din tălpi cresc rădăcini. Tălpile erau parcă nişte tuberculi încolţiţi. De la baza călcâiului pornea prima rădăcină. Nici degetele nu mai erau decât lipite aşa ca o anexă a tălpii.
O oră se scurse. Dar în inima acestor ziduri groase de beton, ora asta era extrem de turtită ca şi ţeasta lui. Din nou cel din faţa lui tuşi.
„Mda. Stai jos, e acolo un scaun în dreapta ta” rosti vocea.
Flavius tresări, se întoarse brusc şi, ciudat, abia acum văzu scaunul deşi în tot acest timp făcuse un releveu al întregii încăperi, dar scaunul nu-l remarcase. Şi era atât de aproape. Se duse spre el şi se aşeză.
„Ia zi, măi băieţică, ce e în capul tău? Idealuri revoluţionare? Îmi spui toată lista celor care faceţi parte din acest… cum dracu îi spune, cenaclu şi apoi pleci. Toţi care au semnat mizeria aia a lui Havel. Plus că de azi lucrezi pentru noi. Altfel, tu ai auzit de droguri?”
Flavius nu spunea nimic, era paralizat parcă acolo pe scaun.
„Ce ai spune tu, dacă noi am găsi în camera ta nişte droguri şi ai face parte dintr-o reţea care tranzitează pe teritoriul RSR astfel de marfă. Ştii cât iei pentru asta? Îţi spun eu, sub zece ani, nu. Ce spui?”
Linişte. Dar ce liniştea aici în acest bunker, era liniştea muntelui care se surupă peste creier. Flavius se simţea ca într-un film prost, un film noir. Rol?
„Te duci frumos într-o cameră şi până deseară vreau lista cu toţi derbedeii ăştia, plus ce crezi că ne-ar mai fi nouă util şi apoi deseară eşti din nou între cracii prietenei tale. Dacă nu, o să fie alţii, iar tu o să stai la Jilava.”
Vocea de dincolo de fumul de ţigară formă un număr şi îl chemă pe Visarion.
După cinci minute securistul reveni în cameră şi îi făcu un semn lui Flavius să-l urmeze.
Ajunseră din nou în holul lung, urcară două etaje, i se păru la un moment dat că-l vede pe Rareş cu cătuşe pe un coridor şi pe Rita, prietena acestuia, dar nu avu timp să se edifice. Visarion îl împinse pe scări în sus.

Recuperarea distanţei

Distanţele au ceva sinistru în ele. Deţin supremaţia verbului a nu poseda dar totodată dau tensiune aşteptării. Dau chemare, dau ştiinţa mesajului altfel citit, altfel primit, altfel recuperat.
Unoeri retransmis.
Pentru că da, distanţele au totdeauna o finalitate. Cele geometrice numai, cele de timp dau naştere poeziei.
Tot o formulă de recuperare.
Dar o recuperare care rămâne. Deşi handicapul timpului este de fapt similar lipsei acelui copac din câmpia Bărăganului.
Handicapul timpului sau al trupului. Dar ce desfătare dau ambele recuperări.

Universul ca Teatru (fragment)

Poveşti New Yorkeze

Tăcere prin unghere, şi atât. Secolul XIX, şi-a închis cortina, reflectoarele în sală s-au aprins, se văd prin găurile mici din pânza indigo, razele galbene de dincolo, din realul lor.

Actorul, el, unicul, complexul, falsul şi viul la un loc, neputinţa şi demiurgicul mirate într-un bol armonios, el creatorul de vise şi de emoţie a ieşit. Întâi pe scenă a mai făcut o pirueta, a zâmbit spre public, in aplauzele lor. S-a întors după indigo, avea lacrimi, se uita la cei cu care suferise creaţia, cei cu care născuse fătul de umilinţă, de smerenie, fătul credinţei în arta dumnezeirii nude. A zâmbit spre public din nou la a treia piruetă.

Publicul aplauda. Câte un bravo, în rândul doi, alt Bravo în rândul şaisprezece, unul din stânga, altul din dreapta, iar ultimele din capătul sălii. Acolo este locul unde aplauzele se sting primele. Sunt grăbiţii, sunt reflexivii, sunt cei care vin pentru imagine, pentru filmul ca teatru, pentru a vedea statui.

Dar oare ei ştiau că este  totuşi, Leopold? Nu, nu actorul, nu ramificatul, nu cel cu fard subînţeles, nu cel cu lacrima pictată pe obraz, nu rol după rol, nu viaţă după viaţă. Nu, doar  un banal, dar lucid plimbător frenetic al zilelor de odinioară. Pentru că Leopold iubeşte, Leopold plânge, el tresare, el simte. Şi nu ca rol ci ca viată, pentru că el este maestrul trist al universului ferice. El omul, care stă cu atriul drept în vis şi poezie, iar cu atriul stâng pe bulevardele new yorkeze. El, omul care undeva cândva, a, şi s-au întâlnit.

El nu a înţeles, poate, ea nu l-a înţeles, poate. Ce oare s-a întâmplat, cântau sonatele de toamnă, cântau rapsozii din secolul XIX. Destinul iubirii, ghilotina dantoniană, a pus un act final, un act pentru o ghilotina din veacul cel nou plămădită.

A primit doar telegraficul ritm şi rimat – adio. A primit un pumnal acolo despărţind pentru totdeauna cele două atrii. Împărţind camera şi patul mare în care s-au iubit în două sisteme neconforme cu nimic. Pumnalul a sfâşiat pânza cortinei, a făcută franjuri atârnând în bătaia vântului. Lama rece şi a ieşit încălzită de sângele lui. Lama s-a înfipt cu umlaut pe fiecare vocală castă, urâtă şi amară strofă. A retezat visul.

„Tu nu ai ce căuta aici!” Atât scria pe finalul hârtiei mototolită într-un colţ pe masă. Tu mi-ai distrus cele ultime luni din viaţa. Tu m-ai făcut să pierd echilibrul. Piruetele mele decente şi normale. Mătăniile mele de pe scenă, mi le-ai spulberat cu nevrozele tale de semizeu.

In zadar, lacrimi, strigăte, apeluri solicitante spre normalitate. Pânza indigo pare că i-a acoperit ochii, i-a acoperit obrazul cald, i-a acoperit tot conturul. În zadar, pentru cel prins captiv intre doua lumi.

Cine să îl simtă? Cine să îi dea posibilitatea de a se menţine în pas de unul singur dar nu cu un singur picior ci cu amândouă. Dumnezeu? Dumnezeu este cel refugiat, ştiind că scena vieţii se joacă doar prin provocări. El vine doar ca ajutor, la final, poate. Da,  poate în lumea de apoi.

Aşa s-a închis povestea, s-a închis pentru că trena ei nu a vrut nici umbra lui sa o primească. Nu a vrut nici ultimul acord de violă, pe un surâs de dimineaţă. Dimineţi atât de frumoase uneori. Şi nopţi atât de dimineţi câteodată. Chiar si el,  scriitorul de dincolo de veacuri, de dincolo de rânduri, de deasupra colii, privitorul dictării, al universului prea plin de jumătaţi care nu îşi găsesc rostul ca să se lipească două câte două, da scriitorul, văzând atâtea colţuri tăioase a plâns la final.

Ciudat destin, ciudat final, trist conţinut şi trist început.  Zâmbet şi piruetă, sfinţi şi oameni. Oameni de carton. Oameni cu fard, oameni care au inimi de carton.

Dansul? Leopold şi-a amintit dansul. Dansul de doi, dansul cu ea alătrui, în pas molatic, cu sânul ei lipt de pieptul celor două atrii. Atunci s-a crezut ca lumea este făcută pentru ei, pentru că şi doar atât se mai precizează în cartea că dansul a fost primul sărut, prima atingere, prima ninsoare, prima lacrima, primul vis, primul parc, şi primul ţinut de mână, primul refuz, şi prima acceptare.

S-a tras cortina, spectatorii se ridică să plece. Îi vede, s-au împărţit în două mulţimi ovale cu leneşi în coadă. Sunt rânduri entropice, dar care se îndreaptă spre o ieşire, unii spre stânga alţii spre cea din dreapta. Leneşii mai stau pe scaun, pândind cu ochiul subţierea ieşiţilor. Apoi se ridică şi leneşii,  se aud scaunele cum se rabatează, cortina  a rămas căzută. Leopold stă  dincolo, în spatele pânzei, în poziţia lotus, aude doar cum zumzetul de voci se estompează.

S-a terminat şi rolul, şi scena şi publicul şi universul şi limitele, şi finitul. Şi nu înţelege cum si de ce.

Apoi, doar tăcere prin unghere. Ba nu, în câteva secunde a apărut mătura femeii de serviciu care face curat printre scaune. Se sting luminile din sală.

Oraşul îşi începe noaptea.  Oraşul nu doarme, el nu mai doarme, este doar un somnambul care se plimbă incognito printre trecători. Poartă pălărie şi un pardesiu lung. Azi s-a întâlnit şi cu Leopold şi i-a spus că visul se întoarce înapoi în timp. Visul niciodată nu se termină prost. Te trezeşti cu lacrimi, dar adormi înapoi, şi ai posibilitatea de a te întoarce pe fir până la punctul unde începe tristul din vis. Şi îi dai o nouă alură. Aşa i-a spus oraşul. Crezi că eu la cât sunt de mare dacă trăiam toate visele de coşmar, aş mai fi fost la fel de vesel şi dezinvolt, i-a spus oraşul lui Leopold.

Atunci, el,  Leopold şi-a pus pălăria, bastonul si se îndreptă spre podul dintre insule…Kate? Scriitoarea de notiţe, Călăul, Kate nu mai este, Kate i-a spus ca e prea vinovat ca a stricat timpul, că a modificat scenă ca şi cum s-ar fi crezut regizor. Kate l-a acuzat de iubire apostolică. Kate l-a acuzat de aer, l-a acuzat de prea mult, l-a acuzat de prea puţin. L-a acuzat.

Plouă la porţile teatrului, pe trotuare apa o ia timid printre crăpăturile din bordură si porneşte pe poteci numai de ea ştiută spre fluviu. Apa de ploaie are secretele ei de ajunge singură pe autostrăzile minuscule ale asfaltului spre fluviu.

Leopold zâmbeşte, realitatea astăzi şi-a dovedit secvenţa brutală. Realitatea picăturilor de ploaie este de-a dreputul minunată, pentru că el zeci de ani au săpat aceleaşi cărări prin asfalt pentru a-şi curma destinul de ploaie, dar de a-l atinge pe cel de apă.

Un taxi galben merse încet pe lângă el, fără a-l stropi. Leopold mulţumi în gând şoferului elegant şi cumsecade.

Plouă şi încet fluturii albi de pe dealurile de odinioară, de la el de acasă din secol XIX, îşi deschid aripile, pentru ca ploaia sa le picure in suflet si sa le dea deseneze cărări spre felinarele nopţilor dintre stele. Pentru că fluturii acolo se duc atunci când mor. În nopţile întunecoase dintre stele, şi de acolo vin câteodată spre pământ sub formă de praf galactic.

Dar acum fluturii sunt deasupra  dealurile peste care amintirea blondei Kate, s-suprapus perfect până la un punct. Apoi Kate a plecat, spre XXI, un secol cu miez scris pe un bilet de rămas bun şi de adio totodată

Teatrul a rămas în urmă. A, umbrela, Leopold uitase să o deschidă. Pardesiul se udase complet, iar picăturile de apa din păr îi atingeau pleoapele. Picături oprite din drumul lor câtre fluviu. Ochi lui Leoplod, ochi  mici, ochi curaţi ca visul şi zăpada, ochii, cândva mângâiaţi de blonda Kate.
( Poveşti New Yorkeze 1 – Tăcere prin unghere)

prima zi…

Acest blog apare odată cu Metropoliliput. Odată cu martie, cu primăvară, cu ziua mea.Cu mine. Orice vizitator este bine primit