Tanija – roman

Primele mărturisiri ale unei foste colaboratoare a Securităţii

Tanija – (fragment)

I.       Autograf

 1. Autograf

Băuse mult, nu mai mult ca de obicei dar le amestecase. Nu mâncase aproape nimic, de aceea se simţea rău. Când se ridică de pe scaun iar becul începu să se învârtească în spirale din ce în ce mai late dinspre tavan către podea, o luă la fugă, smulse uşa, nici nu mai conta că era desculţă. Dar nu reuşi să ajungă la baie, pentru că jetul deja era pe drumul de ieşire. Peretele alb murdar se umplu de votcă şi bitter.

Băuse mult şi amestecat. Tristă beţie pentru acea amiază de noiembrie. Şi ea nu merita asta. Sau poate că era dreptul ei să caute în vodca adusă de basarabeni un sens. Care sens!? Al cui? Acela povestit de bunica absolventă de patru clase, bătrâna nebună de umbla cu Biblia prin curte şi-l confunda pe Iisus cu Botezătorul. Din paginile îngălbenite ale bibliei făcuse cărţi de joc. Ca să joace „Răzbel”. Nebuna turbase, o scuipa şi o blestema. A încuiat-o în cocina porcilor. Ca pedeapsă. O scuipa printre dinţii ăia trei. O săptămână a ţinut-o acolo şi a boscorodit-o. Preotul satului i-a dat drumul după ce i-a citit. Din Biblie. I-a pus pe creştet patrafirul. Mirosea a transpiraţie şi a porci. De atunci a avut ceva împotriva mirosului. A prins de aici şi o manie. Se spăla de trei ori… Şi cu toate asta mereu îi revenea în nări mirosul de cocină. Nu scăpa de el, se imprimase pe mucoasa nazală. Cel mai greu era cu bărbaţii.

Când venise în Iaşi, în acel oraş stupid de Moldovă molcomă, sperase că toate vor căpăta un sens. Că regulile tribale de acasă aici vor fi anulate. Dar nu, regulile tribale de acasă erau la fel numai că aveau carne. Aveau grosime, erau îmbrăcate, dar în esenţă se păstrau la fel de punitive. Chiar dacă se îmbrăcau de peste Prut.

Îl aflase pe Paul Ioan, la început de an. Primul sens….al duioşiei, al plictisului. O enervase porecla lui? Una complet aiurea. Ioan „Ceva” de Aur. El se lăudase pentru că, avea „ceva”-ul mare.

Cu el băuse atunci, în noiembrie, până târziu seara. O sticlă de bitter şi una de votcă. Dar nu realizase. Stătuse trei ceasuri pe scaun. Umplea paharul de muştar, nu plin, ci atât cât erau zimţii de jos.

„Mama ta, zici că e kirghiză şi tatăl başchir? Ăştia ce dracu sunt? Neam de unguri? De prin secuime? Că am auzit eu ceva de triburi aduse pe aici de habsburgi”. Întrebase Paul, şi el deja ameţit de la vodca cumpărată din bursă, de la Vitali.

Tanija râse.

„Nu băi bolovane, ăştia sunt de dincolo de Siberia! Sunt neam încă necivilizat, dar cu multă inteligenţă. Una primară. Noroc cu sovieticii care le-au adus colhozul. Le-a pierit deşteptăciunea, dar le-a rămas spiritul de războinici. Ştii care a fost saltul antropologic la ei? Trecerea de la primitivism la comunism! Ha? Tare chestie. Mai mult decât al lui Apollo 11. Dureros totuşi, e ca şi cum ai grefa o ureche umană pe un şoarece. Dar dacă nu erau sovieticii, probabil că şi în prezent îşi tăiau femeile atunci când se plictiseau de ele. Da, nu râde, atunci când femeile deveneau babe şi nu mai prezentau interes, le tăiau. Comuniştii i-au făcut să-şi respecte tovarăşele de viaţă. Le-au făcut case, le-au dărâmat izmele din balegă de cal şi le-au făcut blocuri, străzi şi fabrici, magazine”

Paul se holbă la ea. Îşi mai turnă un pahar de votcă.

„Întrevăd aici o oarece laudă a ăstora, a roşilor. Cum dracu să aplauzi o extincţie a unei civilizaţii? Sovieticii le-au adus secera şi ciocanul în locul babei hăcuite pentru că nu mai era bună de futut. Te-au îndoctrinat ăia dincolo de Lena şi Enisei. Ăăă, mi se pare mai normal să purifici libidoul prin sabie decât prin marxism-leninism..”, zise el.

„Eu m-am născut aici, prostule, în ţara asta. La Galaţi. Ai mei se mutaseră demult în România, şi erau deja transformaţi în oameni cu un rost.”

Tanija tăcu. Se uită pierdută spre sticla goală de votcă. Atunci dădu să se ridice. Prinsă într-o spirală, alergă desculţă spre baie. Nu reuşi. Vărsă pe perete însă. Ajunse apoi la baie şi se spălă pe faţă. Simţi din nou miros de cocină. Se frecă pe buze şi pe gât. Când pusese mâna la gură, amestecul de alcool se scurse printre degete. Voma de pe perete avea formă de monstru cu cili şi cu un singur ochi.

Se întoarse în cameră şi dădu să plece, dar Paul Ioan Ceva de Aur o prinse de mână.

„Păi ce faci, mă laşi să beau singur? Stai dracu aici că nu-ţi fac nimic. La cât sunt de torpilat nu mi se scoală nimic. Linia Maginot e bleagă. Mai ai şi tu vreo ţigară? Măcar un Snagov?”

Tanija îl privi nervoasă, se smulse din strânsoarea lui, avea pregătită o înjurătură, dar se opri. Se uită la ceas, în fine, ultimul tramvai care urca spre Copou venea peste o oră. Scoase ţigările din folie. Mai avea trei. Una i-o puse pe masă lui Paul.

„Păi, da, acum înţeleg cum vine treaba”, zise Paul aprinzându-şi ţigara. „Mi-am amintit, tu eşti la marxism-leninism? Pfu… şi ce vă învaţă acolo!? Cum să clădiţi omu’ nou? Cum colhozul şi uzina au făcut din om băşina… Ha ha ha!”

Tanija se întoarse la el cu spatele. O plictisea îngrozitor şi nu avea rost să mai rămână. Individul nu prezenta nici cel mai mic interes. Aşa că plecă.

„;Linia Maginot era de apărare şi nu de atac prostule”

Toamna Iaşilor din acei ani era înnoroiată. Şi tristă. Nu căzuseră chiar toate frunzele. Unele din ele şopteau că sunt iubitele preferate ale copacului şi că au protecţie divină. Ce stupid joc. Dar cele mai vechi, alea care repetaseră mişcarea de zeci de ani buni râdeau de prostia celor mai noi. Pentru că cele vechi erau primele care se aruncau în gol. ”Pârtieee!”, strigau în timp ce se smulgeau cu codiţele de ramuri şi căutau să ajungă pe locul cu pământ de la marginea străzii. Ăla care mai rămăsese de fapt între stradă şi trotuar. Multe gropi chiar pe la margini, printre Daciile cu soţ şi fără. Acolo, frunzele aveau timp până dimineaţă să năpârlească. Pentru cine nu ştie ce reprezintă năpârlirea frunzei, le spunem că e un fenomen chimico-metafizic, prin care frunza ajunsă pe pământ îşi retrage suflul din nervuri după oră dousprezece noaptea. Dacă ai avea un aparat micrometric spectral, ai putea să vezi cum culoarea se diluează. De tot. Apoi la capătul codiţei devine un strop de apă şi duh sfânt de frunză, unul care intră în pământ şi sapă precum orbetele până ajunge la vârful unei rădăcini a copacului. Acolo se aşează şi hibernează până la finele lui februarie. Când începe iar să urce. Stropul de apă şi duh sfânt devine tare la exterior şi străpunge coaja ramurii şi iese afară la mijloc de martie sub formă de mugur. Apoi se reia ciclul. Important este, ca atunci când sar de pe creangă, toamna, să nimerească între spaţiul dintre trotuar şi carosabil. Şi nu pe Dacii. Acolo nu pot năpârlii din cauza tablei. Tablei proaste de Galaţi. Plus că o mai găinăţează vrăbiile

Tanija urcă în tramvai cu navetiştii din CUG. Puţeau. Unii nu aveau apă caldă de trei zile. Alţii deloc. Femeile lor se spălau la lighean. Dar toate merită un sacrificiu. Femeile lor se spălau în zona inghinală, acolo unde le crescuse mare părul. Femeile lor aşa se purtau. Lor aşa le plăcea. Femeile lor făceau mulţi copii. La 30 de ani erau deja babe.

Paul era un derbedeu. Clar nu prezenta interes. Nici măcar un bărbat mai de soi. Deşi,  se spunea că e plin de bărbăţie. Unele fete ar fi afirmat că o are lungă. De aici şi porecla „Ceva” de Aur. Tanija zâmbi. În minte pronunţă numele vulgar. Nu putea cu vocea tare a minţii. Dar ce poreclă stupidă pentru un ţărănoi, pe care îl cunoscuse doar de o săptămână.

Îşi aminti brusc de neobrăzata asta de Geta. Ea îi spusese că are prezervative luate din Ungaria. Adică vezi că dacă ai chef de călăreală, te scot eu. Îi venise să-i spună ceva, că ea nu-i aşa cum o crede, dar se abţinu. Ultima tentaivă de călăreală i se propusese la Brăilă în caz lui Alifantis.  Geta era din Salonta. Îi promisese că-i dă unul moca. Un prezervativ. Dar restul cu bani, la bursă. Că e marfă bună, din piele de capră şi că oricum e mai ieftin şi mai puţin dureros decât un avort. „Fă e unul chiar mişto cu senzaţii tare, ioi ioi” chicotise Geta.

Tanija nici nu voia să audă de vreo partidă de sex cu Paul Ioan Ceva de Aur. Nu era pregătită pentru asta. Pentru a se dezgoli în faţa unui bărbat. Dacă ar fi să fie după simpatii, ei îi plăcea mai mult de Pătraşcu de la Instituţie. „Tipul de la studii dialectice”. Aşa le spuse celor patru fete din cameră. Cele cu care stătea acolo, în Puşkin. Că are un amic Pătraşcu de la studii dialectice. O văzuseră de prea multe ori cu el, acolo, în Puşkin la cofetărie, şi deveniseră sâcâitoare. Cu Pătraşcu povestea începuse, da…

„Vrei tu să faci asta pentru noi?”, întrebase mirat Pătraşcu cu mustaţă.

„Vreau ceva util, vreau un scop, unul motivant”, răspunsese ea categoric.

Exact la fel spusese şi la şcoala de tractorişti. Ea, Tanija Betşeva Mataşvili.

„Sau pentru bani?”, a continuat Pătraşcu. Calm şi rece.

„Şi. Am nevoie. Sunt femeie şi vreau mai multe”, a vorbit Tanija apăsat.

A semnat pentru ei. Pentru „Instituţie”. După o lună de discuţii, deloc comode.

Acum ani buni. Zeci şi zeci şi zeci şi zeci…şi unul.

Tanija luă un taxi galben, ieşi din cafenea, coborî pe Broadway şi porni spre camera pe care i-o rezervase Gregor Anderssen. Potrivit hărţii pe care o avea, hotelul era sintuat undeva pe lângă New York University.

Data probabilă – Toamna 2013