Povestea Ioanei…


Zoica1  Îmi amintesc de acea zi de la Cetate. Cu Băsescu şi cu Dinescu. Dar nu asta e important ci povestea Ioanei. Fără de care noroiul de acolo, drumul cu ninsoare, zloata şi ceaţa care paralizau vederea la 3 metri în faţă, ar fi fost cu adevărat unul prea „fără gust” ca în filmul „Dead End”. Dar a fost un drum de poveste. Povestea Ioanei. Îi mulţumesc acolo unde este acum.  Departe „spre sus”.

Am revăzut Dunărea, recunosc îmi era un dor de ea, nebun. Am fost fericit când am reîntâlnit-o, e fascinantă, totdeauna mi-a fost dragă, a fost fluviul pe care l-am îndrăgit prima dată într-o noapte la Calafat. Hm, Nora. Cine mai ştie pe unde mai este fata asta, Ce frumos se vedeau atunci în acea noapte felinarele bărcilor de pescari. Apoi, Dunărea de la Corabia, Dunărea Deltei. Dunărea este şalul pe care îl port în sufelt, Dunărea mie îmi oferă acel ţinut pe care am mândria să cred că doar eu îl simt…Dobrogea. Dar despre Dobrogea, acel tărâm al meu, regatul meu unic şi atemporal, altădată. Dunărea de la Cetate. Dunărea mi-a oferit o zi, Dunărea m-a împlinit în acest week-end. Numai Dunofilii pot simţi magia acestui frumos şal pe care îl port ca pe o aortă în plus la corp. Dunărea este visul meu, cine iubeşte Dunărea mi-e legat prin ADN. Dunărea şi pluta imensă de lângă portul lui Dinescu. Am să mă întorc acolo fără să îmi strice mie Dunărea mea, un băsescu DSC02976. Azi a fost ziua lui Albert, i se mai spune şi Mihai, prin acte. Merge de-o mână ţinut şi râde dacă îi scoţi limba şi e haios când mănâncă pufuleţi. Parcă ar fuma trabuc. E relaxant să îl priveşti. E chiar minunat puştiul. se aprobă. (8 nov – 2009)”

Îmi amintesc Sibiul toamnei din 2009.

„Viaţa totdeauna îţi dă un impuls exact în momentul în care te aştepţi cel mai puşin. O toamnă superbă, în dumbrava Sibiului, o toamna care a mângâiat Astra aşa cum niciodată nu mi-aş fi imaginat că există un vis în captivitate. Pentru că toamna m-a sechestrat, a pus lacăte la porţi şi nu voia să mă lase să ies. Mă voia prizonierul ei, sau mi-a zis scurt – Nu mai ieşi aşa cum ai intrat.
O toamnă în care frunzele au rămas întregi, ele au plecat, dar au vrut să le descopăr eu, pas cu pas drumul lor, timid, frumos, elegant. A doua zi a toamnei mele. Capitole închise”18 octombrie – 2009.

Dunărea e versul unei scări din rai,
coborâte de şareta primilor voievozi ai timpului sfânt
scara e strânsă, valuri nu sunt –
iubita priveşte spre eroticul
gând

Dunărea stă, azi nu mai curge, lângă pluta uscată
din vârf jumătate, iubita e albă, soarele nu-i
doar barca pluteşte, spre malul vecin
Dunărea-i gri.
iubita mă cere

Trei ape despart o singură Dunăre, din mal înspre mine
prima e apa care a adus sticla naufragiatului vecin
a doua poartă mesajul, a treia apă m-a adus pe mine
lângă tine. Iubita e goală
şi atât vreau să spun.

Stau privind spre tine, tăcută acolo, după
tristu-ţi destin, Nu pot să pun anii, să cer infintului timp
să fie doar azi, mai oprit decât ieri. Dunărea curge la tine acasă
iubita încolăcită pe trupul meu râde
iar eu de amor abia mai vin.

Dunărea e tristă, când plouă şi ceaţă se vrea
nu pot a emite dorinţe, în noapte gonind. Am mai văzut-o odată
mi-ajunge, destul e pentru anul cu dor de
Dunăre. Iubita doarme, amorul din ape,
eu în braţele ei stau.

(„Amor cu dor de Dunăre” – 8 nov – 2009)

Ioana-Zoica De sâmbătă Ioana nu mai e pe aici…

Şarpele negru


sarpe de cedru             Şarpele negru

Emirul priveşte la margini de munte
Un cedru libanez se desprinde
Şi cade în braţele iubitului
Ei.
Femeia ascunsă sub scoarţă
În iulie devine încinsă cobră.
Deşertul a pus-o în mijloc
De arbore
Strânsă de scoarţă
Femeia nu ştia
Cum să strige profta
Păcatului prim

Cobra se urcă, emirul închide ochii
Şi aşteaptă sărutul mortal
Veninul e miere de cedru
Care intră prin piele
Cobra sâsâie în cântul nupţial

Seara vine în libanul din cărţi
Poveşti cu petrol şi nisipuri
Unde regii se schimbă
În noapte, urlă
Un şacal fără apă

Cedrul e acum un şarpe
Nebun. Emirul se zbate
Să rămână flămând
După corpul femeii nebune
Care lasă solzii să cadă
Unul pe rând.

Închisă e cartea, iubita zâmbeşte
„Frumoasă Arabia”. Se îmbracă
Să plece. Din cartierul din nord
Se stinge lumina.

În urmă în pat, rămâne
O piele uscată de şarpe
De cedru.

(preludii pentru o zână mică)

Vrăjitoarea din Oz


vrăjitorul din Oz 2   Vrăjitoarea din Oz

Goală eşti iubita mea
Prin parfumul perdelei trase
În amurg, conturul tău se schimbă
Printre sânii tăi
Râuri curg,
Fumezi, pe sub cămaşa mea
Coapsele îţi ies – aripi de sirenă
În patul nostru, o caspică
Închisă pe la margini.

Ochii privesc în lumina
Vârfului de ţigară
La respiraţia ta,
Fiinţă goală de tine
Prin golurile tale
Te-ai umplut cu mine
Patefonul se-nvârte încet
Iar sutienul tău spânzurat pe scaun
Doarme ca o pisică leneşă.

Tuşeşti tabagic şi râzi când scrumul
Meu cade aiurea într-o
Prăpastie pe covor.
Un pantof de-al tău deschide gura
Dar tace imediat când tu întinzi capul pe braţul
Meu.

vrăjitoarea din Oz Dormi şi-mi place cum
Te aşezi, şarpe blestemat
Hoţ de trup şi vrăjitor
De inimi.
Mai vrei un ceas de amor
Pantoful tau adoarme pe un
Petec de covor.

(Preludii pentru o zână mică)

Anul 2013 briefly


Bilanţ   Bilanţ

Anul 2013 – Metropoliliput, Tanija

Anul 2013 – Iulia, Claudia, Romina, Bogdan, Mihaela, Gabi, Răzvan, Alex, Ionuţ, Cristi, Violeta, Lali, Cătălin, George, Tibi, Adi, Gigi, Raul, Cosmin, Bodo şi să-mi fie cu iertare dacă am uitat pe cineva.

Diplomaţia.

Anul 2013,  Albert

Anul 2013, Râmnicu Vâlcea Week, Claudia Popa.

Anul 2013: Croaţia, chiar la aderare,  Bruxelles,  Bruges.

adaug două răceli, nişte păcăleli zdravene asupra unor oameni, mai ales a unora pe care nici nu ar fi trebuit să-i întâlnesc vreodată.

am cunsocut şi minciuna la superlativ dar şi onestitatea la punctul ei maxim. În acelaşi timp.

Dar şi oameni noi pe care efectiv i-am îndrăgit din primele momente

Anul 2014 – să fie tot în aceeaşi cotă.

Poveste din Gară


gara noi doi           Poveste din gară

Prin trenul care merge
Prin zăpezile nordului
Un singur pasager.
Gara nu e pentru toţi
Doar pentru unul.

Acela coboară, peronul pustiu
E liber în stânga şi-n dreapta
Doar ceaţa e tăcută
Prin pomii lăsaţi goi
Fără chip.

Iubita soseşte
A doua zi înspre zori
Călătorul cu gheaţă pe frunte
Zâmbeşte cu chin, dar e bine
Să stea în braţele moi

Noaptea trecuse, cu fantome
Şi vânt, cu brumă şi lavă
din apă uscată.  Copacii cei
Goi
Dansau între focuri. Dimineaţa
Venită în gara cu unul întins pe banca
Vieţii
A topit gheaţa.

Crăciun ratat


isus uitat  Crăciun ratat

Strivit de un nor, când soarele
Părea a dansa pe ritmul de salsa
Steril a venit iar muntele
Scrum a ars prin
Margini de lumi

Un picior se vede, din trupul
Cuprins de lava venită
Din adâncurile prinse în
Zăbrele de zei.

Fără suflu.
Pe plajă, peştii din mare au fugit
Să-şi sape vizuni.
Florile arse s-au dus
Iar fluturii din stomac
Au încremenit
În insectare
Când boldul piron
Prin inimă a străpuns
Carnea.

Vulcanul a erupt cenuşă
Luminile cerului s-au spart
Iar becuri a nins
Disnpre cer, glorburile
Din pom au căzut
Un Crăciun beat zace
În şanţ. În agonie
Nici medicii
Nu mai pot să închidă
Rana care a curs sângele dinspre ochi
Spre palmele zbârcite
Ale unui Iisus
Uitat să renască.

 

(Preludii pentru o zână mică)

Mărăciniş


maracini         vorbeam azi cu cineva despre iluzii şi până unde pot duce acestea.

Îmi povestea despre tufa de mărăcini, pe care unii o cred a avea pe interior trandafiri regali, ca cei din Viena. Nu am înţeles cum vine asta. „Şi dacă nu se dovedeşte a fi, nu pleci?”.

Nu, din păcate mi s-a spus. Evident că nu pleci, pentru că nu poţi să recunoşti că te-ai înşelat. Şi tot te învârţi să vezi dacă nu cumva apare vreo roză, de dincolo de mărcini.

Bun, şi nu apare? Tot nu renunţi?

Foarte greu mi s-a spus. Este clar că te uiţi în albume, ba chiar primeşti iamgini reale cu un arbust de trandafiri…

Şi? Realizezi într-un final adevărul. Gata, renunţi, renunţi, pleci.

Te pui cu securea pe mărăcini! dar cu ură.

De ce? Tot acest efort?

pentru că la un moment, dat la începuturi, când căutai după rozele din interior te-ai zgâriat în spini. Şi ţi se pare un scor  inegal.

Ei na!  Şi atunci dacă te pui cu securea nu rişti să te răneşti din nou.

Acum ai costum special de grădinar.

ba chiar ai o seră cu trandafiri autentici.

Am ridicat din umeri. Iluziile ucigaşe, m-am gândit eu să definesc povestea. De fapt mărăcinii sunt mărăcini de la naştere. Iar printre ei nu au cum creşte trandafirii. Trebuie să fi naiv să crezi asta. Trandafirii sunt flori din naştere.  Nu ai cum să încurci cele două specii.

Mărăcii înfloriţi pot păcăli chiar şi grădinari experimentaţi.

I-am sugerat să ia benzină şi să le dea foc.  Mor mai repede.

la final însă i-am spus. Mărăcinii au şi ei rostul lor, adăpostesc tot felul de animale mici, rozătoare…